Mă simt ca un fulger străpuns de-ntuneric,
Încătușat cu artere de vină și nori,
Când cerul sihastru clipește a iubire și sus
Deasupra apei ce susură-n curs...

Deasupra cabanei ce privește în jos
Se scutură frunze și păduri în galop,
Ea uită de rece și de cald și de tot
Când lăuntricul sine îi arde sălbatic un vis...

Când dimineața se-ntinde alene pe pat
Soarele zburdă singuratic la râu,
Curge suspinul tăcut lângă sine
Uitându-și efemerul arid,
Lăsând liber să danseze prezentul
Îmbătat de lăuzia unui cântec de leagăn,
Ce adie ca un fulger străpuns de lumină,
Încătușat în artere de nori și divin...

Mă bucur nevorbit când timpul tresare
Speriat de uman, lângă codru cel copt,
Atunci simt cum răsare
O lunga neștire despre simț și iubire și sus...