Răbdare mireasa mea să nu mai aibă oare,
Acum când sensul vieții, din catarsis, l-am găsit?
De ce sufletului i-e frică atunci când corpul moare,
De unde teamă, când singur drumul spre moarte mi-am grăbit?

Poate ăsta este prețul greu pe care îl plătim
Pentru o clipă de soare și lumină peste ființă;
Când totul are sens, destinului pași nu mai răpim,
Când în a sorții oglindă noi privim, suntem o refracție de neputință.

Și totuși, bucăți de vis chiar acum trăiesc,
Acolo unde am vrut, mirat de mine, acolo sunt,
Dar simt cum se aproprie, în fața morții și visele pălesc,
Gropar mut și orb mă împinge în al meu timpuriu mormânt.

Aproape face sens, încă o ironie a sorții...
Obișnuința ar trebui să mă facă tare, inimă de piatră;
Cu toate astea mă uit cu regret în ochii tulburi ai morții,
De toamna asta așa frumoasă, nu aș vrea să mă despartă.

Departe sunt familia și prieteni, o să îi revăd vreodată oare?
Cu brațele o să îi cuprind sau dintr-o fotografie o să le zâmbesc...
Știu că după moarte nimic nu e, chiar așa, tot doare,
Cu durere dragostea lor nu aș vrea să răsplătesc.

Nu vreau să mor, dar dacă așa o fii să fie,
Să vină, să mă ia, să mă înlănțuie în brațe de urgie,
În neant să mă azvârle, departe de a lumii nebunie,
Departe de soare, de zâmbet, de sclipiri de bucurie,
Departe de casă, de miros de struguri copți în vie,
De alergat desculț, de privit pe geam în timp de vijelie,
De frunze galbene de toamnă, de glas de iarnă timpurie,
De-a bătrâneții seninătate, de-a tinereții veselie.

Pământul mă cheamă, mă întorc în glie;
Departe de mine, mă scufund în veșnicie.