Văd bolovani de vise pe-un mormânt
Și-aud subit în depărtări chemarea,
Alerg și cad, mi-s pleoapele de plumb,
Se-ascund în fum potecile și zarea.
Las oasele să-mi zaca-n nemișcare,
M-apasă ani de crâncenă-ncercare,
Miroase-a suflet ars în agonie
De ce n-aș vrea ca liniște să-mi fie?
Cu frica-n sân îmi vine să mă-nchin,
S-alung din jur durerea ce m-ațâță
Și-mi plânge liniștea un adevăr deplin,
Nu pot să mă prefac că nu există.
Cu-atâtea vorbe nerostite-n glas,
Mă-ntreb cât timp util mi-a mai rămas,
Îmi ticăie în vene o clipă monoton,
Bătrânul somn mă-nvăluie ușor,
De ce n-aș vrea acum s-adorm?