pășești aidoma limbilor de foc
ce se revarsă în amurg adulmecând
urmele soarelui de pe creștetele munților
te scufunzi în lacul de sânge de la orizont
te pierzi în adâncul lui
lași în urma ta suficient loc
nopții ce coboară ca o draperie
îmbrăcată în negru precum miresele lui Hrist
ce de fiecare dată e altfel
mai misterioasă
și mă rupe de fiecare dată când mă învăluie
de real
antrenându-mă într-o nuntă celestă
cu ea
cu luna
cu stelele
ce este acum și altă dată nu a fost
visul unei blonde nimfe cu ochi de jăratec
învăluită într-un văl ca marea
dansând deasupra pământului
atingându-mă la intervale savante de timp
cu vârful degetelor catifelate
cu firele de păr moale irezistibil
cu privirea ce mă lasă ca mort
la picioarele ei interminabile
fără cusur

la următoarea coborâre cum vei fi
animatoare a nopților târzii