Îmi amintesc acea boare de vânt ce venea dinspre miazăzi
într-o seară senină de februarie în care zăpada
încă mai strălucea în razele lunii pe străzi și pe acoperișuri
amintindu-mi că încă mai este iarnă, dar primăvara e aproape.

Pe străzile orașului ce începea parcă să se dezmorțească,
trecători cu gurile căscate, imense cratere, căutătoare ale miresmelor iubirii
care pluteau în aer între un Sf. Valentin și un un Dragobete viitor.
Amanți își ligușeau cadourile, dovezi ale iubirii sau minciuni cuceritoare,
mână-n mână, cu poveștile lor răsuflate, cu iluzii în care nici ei nu cred,
pășesc sau poate plutesc în briza cu miros de primăvară viitoare
spre paturi proaspăt așternute, posibile altare ale lui Venus.

Îmi amintesc clipele acelei seri înfigurate cu stele de cristal
ce picau scriind un cântec de dragoste pe versurile acestea dedicate ție,
amantă a serilor de februarie în care pulpele tale albe, îmi amintesc,
mă cuprindeau, iar în cochilia ochilor tăi de alabastru, privirea ta plângea
fericirea de a fi femeia unor visuri de iarnă adunate în așternutul, mirosind a primăvară.