Scantei ce lucesc cand se-aprinde-o idée
Ne dau o secunda raspuns.
Un licar de pas ratacit pe alee
Si nu e de-ajuns.

Scanteia ne spune ca drumul in sine
E punct de plecare si strigat finit.
La capatul lui e un alt drum ce vine
Sa-nceapa cand pare ca primu-i sfarsit.

Dar noaptea gandirii intuneca raza.
Scanteia stinghera-i timida de-acum.
Se-neaca-ntr-o umbra adanca si joasa
Ce-asteapta sosirea la capat de drum.

Uitam sa mai batem la portile-nchise,
Uitam s-alergam printre pasii marunti
Plutim in deriva-ntre viata si vise
Cazand osteniti si batrani si carunti.

Si timpul ne-arata ironic ca drumul
Sfarseste-nainte sa fie-nceput.
Din flacara inca se simte parfumul,
Dar stam inodori si cu capul cazut.

Si-n clipa in care-am uitat si curajul,
Mirosul si vazul si totu-i pierdut,
Cand muta-i speranta si greu e bagajul
Si talpile dor de la drumul batut,

Si cand osteniti inainte de vreme
Ne pierdem pe noi intr-un vers insipid,
Ceva ne sopteste incet: “Nu te teme,
Doar bate incet sa-ti deschid.”

Si stim dintr-odata si fara-ndoiala,
De parca din umbra si noapte-mbranciti
Ce voce ce urla in soapta ne cheama
Si nu mai suntem nici batrani, nici raniti.

E vocea scanteii ce-n umbra de suflet
Statea nevazuta de ochiul inchis.
Si usa in laturi se sparge cu urlet
Si totu-i aievea. Si nu e un vis.

Si drumul in zare ne duce de-acuma
Cu simturi deschise spre usi ce par mici,
Cu lupii, cu apa, cu dulcele verde
Fiintand inainte, niciodata aici.