am fost și crisalidă-n viața mea,
mi-am ascuțit auzul sub rutină,
m-am îmbrăcat în voal și-n catifea
și le-am tivit o panglică de vină,
să pot trăi fără să sparg vreun glob
din cele plutitoare-n jurul meu,
cu aburi verzi și limite perfecte
eu, fără aripi, doar cu chipul meu
ascuns sub masca vechilor defecte,
fără un ochi, cu gura fără dinți,
cu corpul greu de limfă și regrete,
adulmecând prin nopțile fierbinți
răcoarea vreunei găuri din perete,
să pot să dorm cu spatele la zid
și să visez că m-am născut cu brațe,
să uit cum mi-am primit întâiul rid,
când am dansat la balul de paiațe,
eu mă roteam aiurea într-un vals,
ei mi-ai crestat sub pleoape o cavernă,
mi-au pus sub ea apoi un cearcăn fals
și mi-au vorbit de liniștea eternă
ca despre teritoriul unui vis
în care n-o să prind vreodată viză,
decât dacă mă urc pe cel ucis
și râd, în loc să intru în vreo criză
de conștiință sau de suflet trist,
că-mi construiesc șoseaua către Sud
pe coastele și carnea unor semeni...
mi-au spus că nu am voie să aud
și nici să plâng pe umerii asemeni,
doar pe cei falși, vopsiți portocaliu,
să fie-n zi sau noapte tot vizibili,
că pot s-aleg să fiu sau să nu fiu,
ori eu, ori printre eligibili
aproape m-am pierdut, în felul meu,
nerăspunzând mult timp la întrebare,
jucând adesea rolul cel mai greu,
nici sus, nici jos, nici alb, dar nici culoare
acum sunt eu, sau îndrăznesc să fiu,
încerc să-mi simt sub umeri o scânteie,
întâiul foc adevărat și viu
și să devin un fluture-femeie...