Din verb în verb am obosit
Să tot rostesc cuvinte sparte
Atunci cînd viața mi se-mparte între-amintire, dor și moarte.

De cînd durerea a fugit din suflet spre miratul trup,
Nu mai aștept nici așteptarea, nu mai visez, nici nu mai uit,
Ci doar ascult.

Veniri-plecări sentîmplă-n jur
Și-nvîrtejări de stări prin lume;
Cu fiecare ochi închis mai chem speranța să se-adune
Și pun tăceri peste obsesii
Iar neclintirea mi se pare o minunată suspendare
Între-adevăr, scorniri și nechemare.

Din ce-aș putea să scot răspunsuri
Atunci cînd nici nu vreau să-ntreb...
Și nici nu știu dacă mai are vreun rost să fiu
Sau să zic Eu.