Arunc la țărm toate cochiliile femeilor
care s-au născut, s-au hrănit din mine, au murit
în îmbrățișarea mea. Timpul
le macină oasele, le spulberă lumina, le seacă privirea de viață
și prea curând sunt înconjurat
de plaje cu nisip fin, alb strălucitor
pe care vin amatorii de tragedii să-și deseneze numele cu degetul
fără să știe că, gelos, voi spăla cu valuri
toate poemele acestea întrupate din nimic
monumente deșarte ale unui monstru care trebuie să ucidă
pentru a fi frumos până la capăt. Crima
mă ajută să fiu tot mai singur, înălțat
dincolo de vorbe, adâncit
peste puterea de pătrundere a milei, iubitor
de iubire și de zilnica ei pieire.

Cititorule, dacă ai noroc vei găsi
o cochilie încă întreagă. Du-o la ureche
și-mi vei auzi vuietul.