Mă îndrept încet, vers șapte sute
De întortochieri, gând în cuvinte
Ce n-aveam loc ’n atâta minte
Ce-o țin ostatică, de-s mute.

Și am conștiința; puțin e
Și cât sunt de neîndemânatec...
Tragic de taciturn, zănatec,
Satiric, melodram... orice.

E propria-mi eliberare
Și cred că nu rănesc pe nimeni;
Doar masochiști ce sciu doar vineri
Trăind din supt de orișicare!?!

Tânjesc s-ating suflet pereche;
Doar unul doar și îmi e-ndeajuns
De-l iau de mână-ntr-un pătruns...
Sau lume-o tragem de ureche?!

M-aș vrea suflând pe alte buze,
Uitat de somn pe piept în freamăt
Lâng-o veioză... Strigăt, geamăt
De-o dragoste în vid de muze.

Este și-un fel de închinăciune
Către ai mei ce nu-i mai am
Sau ce-i ce-mi sunt, erau, iubeam,
Ori un sobor de plecăciune.

Aș vrea să fiu și-un manifest
Că-s înrolat eu singur, unul
Să schimbe lumea rea cu bunul...
Măcar de-aș fi imbold de-un gest?!?

M-am tot înșiruit cuvinte
Așa cum știu, un amator
De scris, de viață, de amor...
Mă vreau fuior, de-un vis cuminte...

... Un vers de-aducere, aminte!
09.02.2012