Încerc să mă salvez
din crengile toamnei uitate de lume,
ce mă ține prizoniera frunzelor ei veștede.

Scârțâit de vioară
vine din brațele vântului
și-mi inundă urechile și capul.

Aud o coardă ruptă
și ochii îmi lăcrimează
dorința unei flori de tei.

Pe sub plopii dezgoliți
pașii mă poartă
spre eterna revărsare de lumină
pe care n-o voi ajunge niciodată.

În nări și în gură
simt mirosul putrefacției umane
și îmi doresc să fiu o floare primăvara.

Mă sperie umbra teilor goi
din sufletul meu
și privirea ucigătoare a cerului.

Nu vreau să fie toamnă...