știi
poemul meu are întotdeauna
un sertar ascuns o cheiță care îl rotește
până prinde culoarea unui câmp de lavandă
în care tu împletești coșulețe din doruri siameze

aici ai învățat să spui te iubesc
prin păduri de pini nectarul prinde
gustul tău iar pomii cresc mai înalți
și mai verzi cerul primește o infuzie de violet aprins
până când luna devine un mugur pe care ochii
îl strâng iar numele tău se scurge
lăsându-mi gura apă

poemul meu e ca o răceală de vară
ca o dragoste vie în care strănuți și toți îngerii îți spun "sănătos"
inimile noastre încă se pipăie inimile noastre încă mai
dispar din piepturi pentru întâlniri pe ascuns

noi vom "uita" întotdeauna un nasture deschis
în dreptul pieptului pe unde
să ne strecurăm