Prea mulți blazați trăiesc în jurul meu
Cu aere de mare sictireală
Care și când privesc o fac cu greu
Părând c-ar fi loviți de vreo sfârșeală

Cu uitături pierdute sub sprâncene
Stimabilii se cred pe-un vârf de munte
De unde-n jur privesc parcă alene
Teatral, cu calm și fără să se-ncrunte

Dacă-i privești îți par niște statui
Lăsate în paragină de lume
De care nu-i mai pasă nimănui
Și nimeni n-ar dori să și-i asume

Pentru c-au strâns în ei indiferența
Și plictiseala-ntregii omeniri
Ca să le-arate tuturor absența
Materializată în priviri

În sinea lor se cred c-ar fi deasupra,
Superiori, rașați și erudiți
Dar în realitate stau la pupa
Fiindcă la prora nu prea sunt doriți

Indiferent de au sau n-au valoare
Interiorizați, cu lumea lor
Blazații sunt mereu aceia care
Sunt gata să te ia peste picior

Numai că zeflemeaua răsuflată
O gustă numai ei în sinea lor
Fiindcă celor din jur ei nu arată
Decât indiferență tuturor.