scriu aceaste versuri cu ură și din răzbunare
și vreau să văd curgând sânge
când scrijelesc trupul crud al nepăsării
cu tăișul zimțat al cuvintelor
însă nici un strigăt, nici un ecou
nici măcar un scuipat ca semn de ură sau nepăsare

tot aștept, regurgitând hulpav clipele ca pe niște lături
tăcerea-i ca un blestem adânc pustiitoare
și nu mai pot să rabd inerțiile

vreau să urc...
și să sugrum viața și moartea cu amândouă mâinile
apoi să le azvârl ca pe niște stricate
sătul de neputința lor
apoi vreau să mă dezbrac de toate cerurile ce mă-nconjoară
și să respir eterul pur dincolo de întuneric
vreau fruntea să mi-o apropiu de aștri și de găuri negre
și cu mâinile să ating veșnicia
să măsor cu pasul calea lactee
apoi să sorb dintr-un gât nemurirea

vreau să cobor
mergând prin țărână până voi fi eu însumi țărână
apoi să înot pe valea întinsă în întunecime
printre deșeuri de oameni, de animale și zei
printre osemintele fraților mei
să surp abisul șubred și să mă arunc
spre centrul alb al pământului
și să ating pleoapele incandescente ale izvorului

dar nu pot decât să aștept
și să adorm în inima somnului
purtând ca o rană la piept - golul lumii
de unde un cuțit aruncă raze

cerul stă să se surpe
aici și dincolo

începe rotația stea-moarte–izvor

și eu sunt un câmp incendiat în noapte