Și îmi aduc aminte
precum chipul lui Narcis pălește în adâncimi
amintind despre frumusețe
că o dată am pornit pe drumul depărtării și de atunci
patul mi-a fost
un opritor teribil pentru nopțile lăsate pradă

era o așa tăcere de puteai trasa liniștit granița între zbatere și neant
și doar atunci știai sigur ca de clipa în care pleoapele sunt trase
ca o cortină definitivă peste ochi
reluând aceleași imagini
numai din memorie
că
dacă se termină suflarea
lumânările au viață decât de la jumătate în jos
și restul arde
cu ideea stingerii

că sângele încolțește pofta nepricepând
că poate umple și stoarce aceeași inimă suspendată
în colțul agățării
între timp
brațul trage trupul după voința lui
mai aproape de îmbrățișări
construind un așezământ cumplit
iar
odată cu vântul fiecare ne risipim
în paradisul suflării

eu una
încă mă îndoiesc de pseudoforța unui sărut
și de principiul care orbitează
în jurul unei atingeri