În clipele de amețeală.
tramvaiul cinci se rupe de pe șine și pare un câine pregătindu-se să devină biped, cu picioare solide, ruginite - de fier totuși, cu ochii mari, aprinși și cu gura tăioasă, larg deschisă spre a se uni cu cerul pe care niciodată nu l-a atins decât prin antenele pantografului lovindu-se orgiastic cu fulgerele venite de departe...

atunci nu mai există controlori, cântar de adevăr, și valize în care sănătoșii călători să-și depună zelos trecutul
ca un ultim strigăt de libertate,
sau ca un gest de frică,de lașitate... de ce nu ?
până la urmă de ce să mai aibă nevoie de el, când în față
falnic se ridică să spintece corbii neajunși vreodată, doriți poate, corbii vizitând nopțile lor pustii, prevestindu-le nenorocul și boala - tramvaiul conglomerat de metale și piese și curent.

nici mașina neagră a poliției nu se mai vede să taie cu lama pielea corozivă a tăcerilor casnice, abrupte, uneori purulente ce adesea ocupă spațiul dintre noapte, om și frig
nici disciplina tactică a trecerilor de pietoni mobile
nu mai atacă mersul inegal, incoerent al roboțeilor cu defecte din fabricație.

până la urmă, claxonă tramvaiul
să-nălțăm sfânta cruce
noroiul e tare dulce toamna
e proteic, vital
e noua noastră carne, mai vie, inalterabilă
mereu regenerabilă
către fiii luminii, stațiile noastre comune
întârzierile capitale ne sugrumă visul
lăsați-mă-n noroi

spargeți întrerupătorul
s-a îmbolnăvit întunericul