Nu am mai scris demult
Și-aș vrea ca tu să te obișnuiești cu mine, cea de-atunci.
Eram un punct pe o coală albă
Și nimeni nu m-ar fi așteptat înapoi, pe aceeași pagină.
M-au atins degete care m-au gâdilat,
- Am învațat că nu tuturor le place să fie gâdilați -
Și aceleași mâini m-au ridicat din loc,
Au țipat și m-au zdruncinat;
Și din mână-n mână am ajuns aici,
Trecuta din pat pe podea, de pe podea sub masă,
Apoi lânga ușă, acum afară din casă.
Nu, nu e tragic, e simplu. E viață.
Aceleași mâini m-au rostogolit peste tot...
Am fost pe terase pline cu vânt și flori
Iar apoi mi-am luat zborul pe un alt parchet,
Doar pentru că mă chema înapoi.
Fiecare dușumea se udă, se umflă,
Toate au câte-o slăbiciune.
Eu dacă aș fi silită să stau sub picioarele tuturor
Și toți să mă chinuie și să mă lovească,
M-aș încălzi de la atâtea tălpi
Și aș trăi numai pentru răcoarea unui mop.
- Aș ști oricum că așa mor -
Dar cum spuneam, am fost un punct pe o foaie goală.
Nu m-au încălzit tălpi ca să trăiesc doar pentru răcoarea unui singur lucru.
Sunt om cu slăbiciuni multiple,
Înviorat de tot atâtea lucruri câte poți vedea cu ochii.
Oamenii formează viața, ei hotărăsc planurile.
Noi, punctele, ne aliniem și ne așezăm setate
Să găsim rostul nostru în planul vieții.
Și ne transformăm ușor ușor în oameni, dar asta nu e la îndemâna oricui.
Þi s-a întâmplat până acum să crezi că ești altcineva?
Mai mult sau mai puțin decât ți s-ar fi cuvenit,
Te alegi mereu cu același "punct" - solid - în "planul" tău.