el poartă luminile orașului în piept
ca pe niște sfori uriașe căzute din cer, răsuciri ale focurilor mocnite
degetele nu poartă mănuși, nu cunosc teama umărului sub pecetea fierului înroșit
ele zvâcnesc așa cum zvâcnesc apele printre sloiurile iernilor așteptând echinocțiile

poartă haina nopților albe, iar stelele sunt ferestrele prin care Dumnezeu privește spre pământ
numai așa va simți că între ei nu există de fapt diferențe de opinie, ci doar un vis spânzurat între două lumi
în curând va învăța că inima nu e un ceasornic pe care să-l tragi de cheiță ca pe-o jucărie
și că timpul acela va bate în retragere
stelele risipite în bălțile pământului vor ecloza ouă de phoenicși, iar el va deveni un cenușar al luminilor

ițele facerii se vor descoase
către poarta aceea însuși soarele își va face loc
iubirea e un coridor lung și întortocheat, așa ca un labirint al simțirilor albe,
din când în când la capătul lui, Dumnezeu bate clopotele
sunetul lor să aducă lumina