Demult am cunoscut o femeie,
avea tatuat un înger pe coastă și era atâta lumină în tristețea lui
că puteai să juri că de acolo
Dumnezeu a început lumea.

Câteodată îmi mai cântă seara,
ca la instrumentul cărnii și din sărutul ei cresc catedrale răsturnate
le poți demola căci mâine se fac iarăși, cărămidă pe cărămidă,
ea le așează perfect.
Te soarbe dintr-o înghițitură că-ți mai rămâne puțin până să descoperi că și-n golul tău
e ceva prezent
ceva care sudează insesizabil
poate fi o pânză care începe din trupul ei, să te prindă delicat de la un capăt la altul
la momentul cel mai nepotrivit
să plângi ce ți-a rămas.
Atunci știi că rugăciunea îți e ascultată când ea își întinde buzele
ca peste un câmp minat
balansând cu moartea pe ritmul liedurilor lui Haydn.

Și Doamne, cum se joacă
cu toată muzica.