Era un furnicuț odată
Îndrăgostit lulea de-o fată,
O furnicuță cam nurlie
Ce îi era, în fapt, soție.

Iubire cum aveau cei doi
Nu mai fusese-n mușuroi
Și n-avea cum să se găsească
În toată lumea furnicească.

Și totuși, de o vreme-ncoace,
Ședea soția ca pe ace
Fiindcă îi cânta în strună
Un greieraș, sub clar de lună.

O, Doamne, corzile-i viclene
Îi picurau fiori în vene
Și a luptat cât a luptat
Dar, finalmente, i-a cedat.

Morala noastră este asta:
Îți poți iubi oricât nevasta,
Poți s-o educi, s-o crești de mică,
Te va trăda când... o furnică.