veșnicia mi-e pururi alături ca o îmbrățișare aspră a vieții
când înving și când mă poticnesc în fiecare lucru trăitor
iar din văzduh nici o urmă, nici un strigăt, nici o taină
nu vin spre mine să-mi sperie crezul meu apofatic

celui ce mă-nchin e departe iar rugile plictisite m-au părăsit
și-au plecat în exil pline de sânge și de țărână luând împreună cu ele liniștea,
iubirea și setea și foamea cu toate gândurile ce-au tremurat în fața primejdiei
de-a nu muri niciodată

frica, uneori dorul de-al veșniciei neastâmpăr mă fac să nu mă pot abține
să plâng, însă e și mai greu să plângi fără să știi de ce
pentru că atunci chipul tristeții va fi chipul din oglindă și icoana la care mă închin
și spre care dacă se vor uita copiii or să întrebe uimiți
de ce plânsul meu și râsul lor par uneori atât de nepământești și jocul lor cuminte, ca o coridă

cu amândouă mâinile la tâmple mă-nsingur și înjur în gând delirul amânării
apoi sugrum în taină noaptea lăsând-o asfixiată ca un hoit sub pieptul meu
iar întunericul se risipește în văzduh ca o mireasmă a veșniciei
târând în urmă ca o trenă, ieșit din minți și plin de răni
chipu-mi, purtând pe brațe chipul tău