Port o bucată de adânc în care se prăbușesc bărbați
în mine nu se nimerește nimic.
Toată dragostea și-a tras căciulă de lână,
adorm într-un pat cu trupuri trase larg peste pături, cu becuri stinse
în fiecare închipuire a întunericului.
E atât de frig că sângele se ghemuiește în camera lui.
Ferestrele vânează anotimpuri, oameni, suflete revenite
într-un suspin,
la primul sărut plămânii reci încep să-și facă cuib într-un păianjen
c-un fir de culoarea amorțelii.
Degetele mele tac. Te sorb la sfârșit
cu o-nghițitură mică
te duc pe canalul amețelii, visăm singuri în aceeași minte
de câte ori ne-am iubit cu perdelele trase,
și ne vedeau oamenii singuri.

Adun așezămintele calde,
mâinile calde,
cadavrele calde.
Totul mai cald decât propria-mi carne în care mă plimb cu dragostea pe furiș
să nu-i dea nimeni de urmă.

Și merg și merg
pe drumul topirii, pe drumul sângelui, pe drumul soarelui cu 1000 de ochi.