Era odată o capră care avea trei ieduțe.Eduzza cea mare
a fost tăiată și pusă la congelat până de Paști,
eduța cea mijlocie a fost tăiată și mâncată pe loc
iar mezina a fost lăsată să dea din coadă, să crească, să se
dezvolte și să o ducă bine mersi până la adânci bătrânețe.
a tot huzurit ea zburdalnică și mlădioasă, s-a tot cățărat
prin copaci, a tot retezat cu dinții tufarii, până cînd
într-o bună zi, deșelată de bărânețe, și-a dat seama că
nu a lăsat în urma ei decât ieduzze și nici un ied cucuiet.

și hai să se răzbune pe țap. L-a căutat pe unde l-a căutat
și l-a găsit într-o poieniță. Era bătrân de tot, chiar mult mai
bătrân decât ea, avea o barbă căzută până-n pământ și
coarne foarte obosite, atât de obosite că arătau plioștite.
s-a uitat ea la el cum s-a uitat, în cunoștință de cauză, apoi a
adunat ceva vreascuri din împrejurimile poieniței și i le-a plasat
bătrânului sub barbă, după care a aprins în liniște bricheta
iar focul s-a și aprins izbucnind în pălălăi vesele...

adevărat, barba țapului era de ceară, și coarnele erau de ceară
și toată dihania aceia de țap bătrân și-mpuțit era de ceară,
astfel încât s-au prăbușit lostopane de ceară topită
peste biata capră în pârjolul general,
pârjol din care, brusc, a apărut un ieduț!