E sfârșit de toamnă,
Au căzut frunzele pe decorul plin de stânci,
Stânci erodate, găurite prin care suflă vântul frunzele
Apoi le indoaie, le închină până la pământ, unde se sparg.


Văd apoi chipuri cioplite din bucățile de stâncă rămasă,
Schimonosite, temătoare, sfărâmicioase.
Mă întreb apoi în sinea mea, dacă aceste chipuri cioplite sunt oameni?
Cugetul nu-mi răspunde.


E sfârșit de toamnă,
Văd plutind ușoare ca un fulg, chipuri strălucitoare, asupra cărora vântul nu mai are nicio putere,
Chipuri frumoase, puternice, făurite din granit, ce plutesc spre înaltul cerului, dar împuținate.
Sunt puține, dar sunt oameni!