Din con de lavă în fuior, fecioară
Se naște, aluat dintre mulțimi răpuse,
Ce s-au topit de dor, de mult, odinioară,
Dintre idile rupte, sau pe-ascuns, nespuse.

Și-ntinde mâini cerânde, spre poalele-n călduri,
Cu ochii înroșiți de plânsete-n cenușă,
Ce-a stins fierbinte rocă, spărgând-o în fracturi
De inima, ce tună, adânc, tot jucăușă.

Explozia ițește în Roșu Cavaler,
Îmbrățișat în sumbru de fum, rănind fecioară,
Ce scurge râuri-sânge, reînălțând la cer
Surate multe, dalbe, din mări, ce le-nconjoară...

... Și frânge, încet, elanul viril, în con de umbră,
Răcind ardori sălbatice-n toride răbufniri
Și mângâind pe creștet nemintea iute, sumbră...
Se-așează iar fuior, fecioara, în răstigniri...

... De neîntinată mamă în castul ei copil,
De-o lume, îi stând la poală, a ei, înmormântată,
Sau se născând mereu, uitată-nspre exil,
După ce-a dat născare, mireasa îndoliată.

... Cu cuib etern în pântec, femeia copil, fată!
05.06.2012