Mă gândesc la ziua ce-o să vină, la noaptea
ce-o să vină,
la tăcere și la oboseală.
Mă gândesc la vremurile ce vor aduce alte vremuri,
la timpul nefărâmițat, necunoscut.

Iată, peste puțin se-ntunecă.
Lăsa-vom și noi jos lumina
și ne-om culca pe-acest pământ,
între două foi de carte.

Acolo se află săpat în umbră chipul nostru.
Era cândva acolo un obraz.
Iubea și mult mai suferea
gândindu-se la ziua ce-o să vină, la noaptea
ce-o să vină,
la tăcere și la oboseală.

Iată, peste puțin se-ntunecă.
Acuma nu mai suntem nici obraze.
Lăsa-vom și noi jos lumina
și ne-om culca pe-acest pământ,
între două foi de carte.

Și nu vom ști de ce am suferit,
și nu vom ști de ce atâta te-am dorit,
cum de-am putut să te iubim așa de mult,
dulce surâs al aurorei,
astru de aur al nopții!