Eterul morților din seve,
Oprite-n ultimul depou,
Se emanând nopțile, aieve,
Prin fantomaticul cavou.

Alei de pași pierduți sub cruci
De-o lume-n vârste înghețate,
Se perindând în vis, năluci
Din inimi plânse, rugi ’nălțate.

E viața moartă-n firi ovale
De timp ce n-a ales vechime;
Cu poze veșnice actuale
Din chip voalat, fără asprime.

O grădiniță-n flori sădită,
Răspândind morții în polen,
Miere, nectar... cruce învechită
În lemn, lângă un monument, solemn.

Egalitatea nu-i transmisă
Nici dincolo de sol, nu-i cer,
Iar reînvierea-i compromisă
De mult... Doar jindu-i... efemer!

Oraș ce-ntr-una doar primește
Făr-a permite evadare;
E-un rai de leș ce odihnește
Într-un etern inert... iertare.

E depotoarul ecologic
De îndrăgostiți ce nu-și dau mâna,
Unde trecutu-i antologic;
Poate îngropa omor, minciuna!

Din loc în loc pământu-i reavăn
Printre eșarfe alb-pătate
De jurământ, regretând seamăn
Uitat... cum florile-s uscate.

Este și loc de reunire
Impusă, ori poate mult voită,
Cu nume pus sub răstignire
Și-o dată, ce se vrea înnoită...

E ultimul dineu de fast,
Locul de veci în amintiri,
Ce încet dispar ca un balast,
Răscolit doar de pomeniri.

O lume uriașă adună
Tenebrele-n subsol, în șir,
Nesimțitoare în Soare, Lună...
Fără tic-tac, ceas... cimitir.
15.06.2012