ce-a mai rămas din ziua de ieri
altceva decât gândul ițit către tine
nimic în sfârșit se pusese un pospai
de zăpadă nu știu de ce mi-am luat ghetele
acelea știi tu cu talpa striată adânc
am trecut prin parc cercul de scriitori
uitați cu tichiuțele albe puse pe creștet
păreau papi într-un colocviu al tăcerii
cu găinaț de cioară din ochiul drept
plângea Eminescu nu se cădea c-un băț
am vrut să-i șterg lacrima dar nu m-a
lăsat un jandarm pântecos fluierând
în draci din țignal infractor prins
în fapt am plecat înspre lac fără
păuni pe insulă fazani diamant și
rațe de china pe care ținându-ne
de mână le priveam într-o vară acum
înghețat dezolant m-a făcut să-mi
ridic gulerul m-am întors să plec
parcul nu mai este al nostru
vrăbii îmi ciuguleau urmele pesemne
din greșeală călcasem pe punga de miei
a uitării