Când stropii de lumină reînvie
Albastrul emancipat al mării
Văd cum pătrunde tot zglobie
A mea dorință în taifunul stării
Pe care doar amorul decadent
A vrut la cel apus de soare
Să îl conserve imanent
De clipa cea pierdută-n depărtare.
Viața ta e trăită-n nonșalanță
Uitată de lumina străvezie de la pol
Te-ntrebi pe ce cărare se încalță
Dorința-n nemurirea de la sol.
Speranța stă să reînvie
Din arșița nebănuitei dimineți
A mai rămas doar gândul ce-mi dă mie
Speranța unei amintiri răzleți.

A mai rămas și ultima redută
De molii ce alene zăbovesc
E atmosferă încă nevăzută
Decât în piesele cu iz livresc.
La colț de amintire răzvrătită
Simbolul imanenței a turbat deja
A mai rămas în galantar turtită
O-ntruchipare ce se-aseamănă cu vraja
Pe care o hrănesc meticulos
Cei lamentabili ce au aruncat
Mizeria din hoitul găunos
Și au rămas în fracul cel pătat.
Speranța stă să reînvie
Din arșița nebănuitei dimineți
A mai rămas doar gândul ce-mi dă mie
Speranța unei amintiri răzleți.