Cu orice moarte, a altuia, din mine se tot moare,
În gânduri, amintiri, palpabil, vise spuse, chiar iubiri;
Rămâne un vid, cum golul în stomac și-n mintea schizofrenic...
Nu mai e timp s-anini pe-un spațiu! Numai remușcare
Apare brusc, tardiv pierzi zilnic contur firii,
Ce-o mutilezi în conuri de retină, în nodul frenic.

Se pierde din ce e, ce-ai adunat cu tine, ce-ai,
Lăsând încet, încet, un fluviu cumulat în amnezie,
Căci cei ce pier, te știu, te iau fărâme, pleci,
Ești tot mai rar în vorbele-n eter; doar ”vai,
Pe unde-o fi și el, nu l-am zărit de mult, de-o veșnicie”...
Se strânge cercul pân-a fi doar ”mine”, te tot treci.

În straniu paradox te izolezi, cu știință, n-ai repere,
Că nu mai e punct, sprijin, glume nu-s la fel, nici drame
Și trena-n urma nemișcării reci e tot mai scurtă, introvertită
În resemnare surdă, lacrimi seci... Îți pierzi avere,
C-o dai -și-ai alergat-o o viață- vrei doar ceva drame,
Atât cât să-ți faci ultimul voiaj, fără împrumut... că lumea-i oropsită!
13.10.2012