în carnea ei mustește mirarea iminentă
în ea își are cuib durerea abia trăită
îi e mormânt sublim și sinelui placentă
clipirea eternului prezent neistovită

oglinda bea, soarbe din umbre darul
adus de raze peste lucruri, peste firi
secundei îi îngăduie numai zadarul
ștergând apoi cu sârg oricâte năluciri

în ea-și găsește neodihnă prezentul
care din viitorul năvalnic se-mbulzește
mutând spre un trecut misterios fermentul -
amnezică fereastră, doar adevăr rostește…

deci adevăru-i Clipa, din vreme ce se mută…
altfel ar ține minte oglinda orice faptă
nu ar uita lumină, culoare, a gestului derută
și orice chip care în ea fidel se arată…!

nepăsătoare ramă, învață să mă minți
arată-mă mai bun, deștept și mai puternic
învață să mă lauzi și-n taină să m-asculți
oricum nimic n-ai pierde, și-așa trăim vremelnic

nu-mi spune adevărul, la ce mi-ar folosi
amândoi suntem ciobiți și iarăși lut vom fi