de ani caut locul
spre care te îndrepți cu cadrul
împiedicat în covoare de zestre
molii la dans cu lumina unui sfârșit
de vară neserioasă față de zilele
cu capul în nori mai ceva decât erai
când viața se ținea
pe picioare până să cadă
să-și rupă șoldul drept
apoi să treacă la zăcut
într-un pat în care toamna
se apropie cu urina în ploscă
tristă mireasă
pentru care tot satul a închinat
cândva ploua țărănește
pe râurile de cămăși în război
bărbații iubeau femeile sprâncenate
le părăseau
dorul se năștea din pântecul fiecărei
femei iubite cu viața
din pământ venea în fugă
sentimentul de țară ca iarba
pe care nu mai poți să calci
picioarele îți sunt
poezii în bastoane

(19 iunie 2014)