Tot ce îmi pot aminti este furtuna care m-a traversat,
când m-am investit total în nonsens.
Tot ce îmi pot aminti este felul în care m-am făcut ghem,
așa, doar să mă mai conserv pentru o vreme.
Zilele îmi doream să se sfârșească rapid, cât mai rapid,
pentru nopțile-zvârcoliri în care amarul, ca sulfatul de chinidină,
se dispersa să traverseze bariera hematoencefalică, de la exterior
către interior și invers, din creier până la stele, spintecând,
despărțind cerul în mii de bucăți – (ca miile de dăți în care am vrut
să te sărut), în timp ce te aflai într-o luntre mult prea îndepărtată
de mal, într-un lac înconjurat de surzenia sticlei sinterizate
care s-a pus între noi.
Nu mai măsuram lumea-n detalii. Particulele nu se mai sudau între ele.
Toate au dispărut așa cum dispare un tânăr ce poartă în mână un trandafir,
cînd ajunge la despărțitura strâmtă dintre două blocuri
și nu se oprește acolo.
Așteptare era scris peste tot. O așteptare paralizată-n crearea de vid,
cu orizontul riguros neschimbat, când nicio adiere de vânt nu reușea să îl schimbe.
Mâinile tale fragile, lacrimile mele ușor alcaline, carcasa. Verbul a iubi.
Un medic care ți-l injectează intracardiac în supradoză și pleacă.