În scoarță, îndoită mănunchi, stă-n foi subțiri,
Aproape se lipind, că atâta se succed
De istorii, epopei reale, sau parșive,
Cu un deget linse-n colț de multele salive,
Când din arare minți pe suflete purced
Să-și umple gol, pustiu, tânjind la împliniri.

Însemne-nscrise-n negru îmbobocesc imagini,
Pe-o altă scoarță, fină, de griuri canioane
Șir, râuri se scurgând, lăsate-n tuș uscat,
Ce redevine-n minte, iar fluviul, de un citat,
Putând pe agnost să-l umple, sclipitor în galoane,
C-un frunzărit de pomi, întinși în fine pagini.

E doar ceva, pierind de-un timp, ceva aparte,
Ce va lipsi și-i grav, de nu o ai!... O carte!
14.03.2013