Uneori îți vine să iei fericirea-n brațe
să-i înflorești pomii la orice apus.
O vezi alergând nespus răsăritul lunii
prin toate recreațiile vieții.
Cuvintele ei au viață scurtă și aripi triste
când îți spală rănile și-ți veghează-n somn
marginile durerii.

Mereu se joacă de-a sufletul
cu ochii culorilor aprinși a rugăciune
cu nopți neplânse în tei
și zborul permis doar pe vârfuri.
Se trezește să-ți zâmbească
să-ți dea clipe înapoi
și lacrimile plecate ale petalelor.
Dumnezeul cuvântului
îi hrănește crengile cu frunze
și șiruri de vieți...

Acum a greșit,
a strigat în tine
la toate porțile, cu toți vulturii albi,
ți-a încrustat pe suflet
genunchi uzi de toamnă,
a lipsit la lecțiile cu fluturi...
Azi iar nu și-a făcut tema
și și-a uitat acasă planșa cu vise frumoase.
A rămas în bancă cuminte și desculță,
cu sufletul plâns...
O ierți ca de fiecare dată,
te-ar lăsa inima să-i scazi nota la purtare fericirii?