nimic nu mai crește în noi
doar umbra acestei dimineți ploioase
în care înveți cum să fugi gol prin ploaie
să te speli de păcate cu apa cerului


povestea iubirii din memorie
se scrie în temnița unei zile de toamnă
când te declari mulțumit cu toată năvala de frunze
căzute peste visele tale necoapte

ai învățat să-ți suporți viața peticită
zâmbetul peticit
cu gândul la îngerul din vitrina copilăriei
care îți zâmbea iar tu simțeai cum timpul
se lipea de zâmbetul lui

acum tac cuvintele deschid labirinturi în noi
între două îmbrățișări prea îndepărtate tăcerea
e o scorbură te cuibărești în ea
și privești cum ploaia ia forme melancolice

ce temnițe ciudate are viața
cum închide în ea iubirile noastre paralele
ca doua linii de cale ferată