mă întrebi cum trăiesc cu atâtea pumnale în inimă
și respir poetic cu brațele larg deschise
cu primii zori întotdeauna în ochi
cum am ascuns după uși busuioc
și mă sedimentez în fiecare cută a zburătorilor ce mă cheamă
cum mă așez la masă adunând frimiturile
în nebunia mea de a sătura peștii cum se cuvine

mă întrebi de ce am toate ușile deschise
lăsate vraiște deși rareori cineva se încumetă să privească
de ce plâng pe înfundate când nu mi se răspunde la întrebări
de parcă răspunsurile ar încăpea în poala mea
in amestec cu lumea aceasta vampiră de durere

nu știu să încheg sângele la rădăcini de câte ori cresc nopțile
nici să înghit viorile când mările se clatină în zbaterea cerului
din pricină că noi înșine ne cernem așternuturile până la sinucidere

nu știu
nu știu
nu știu...

zborul nostru e o aprindere
o inimă cu tălpi goale
unde poezia se naște tandră și nudă
pentru că eu sau tu nici măcar nu existăm
fără potopul acesta...