întotdeauna mi-a dat fiori ziua de luni... mai ales toamna târziu în noiembrie.
atunci lumina nici n-a sosit bine că se și gândește că e timpul să plece.
chircit, mergi înveșmântat în epiderma devenită ea însăși o haină a fricii.
nu mai face față frigului din noi. ne înfășăm reciproc: nu avem alternativă.

nu știu cum se face că lunea plouă mereu și, paradoxal, ceasurile se dau înainte
așa că te trezești cu decalaje temporale greu de recuperat. tragi gluga dincolo de creștet și
umbrela mai aproape de zvâcnetul tâmplei drepte. acolo intră mai puțin întuneric.

întotdeauna mi-a dat fiori ziua de luni... nu știu de ce?! poate pentru că ea vine după duminică?!
luni cu greu găsesc drumul spre-„acasă”. focul din șemineu. floarea de tufănică din glastră. te rătăcesc și pe tine.


lunea-n noiembrie ne privim mai rar chipurile. avem însă în buzunare rezerve
din vara ce-a trecut dintr-o zi de duminică. acolo, înlăuntrul nostru, genele ne sunt date
cu praf de sânziene, obrajii parfumați cu suc de lipan gras plesnind de prospețime
așa că ne recompunem un chip de luni de noiembrie din alt anotimp. și chiar credem în el.

... și tot așa... și tot așa... trece „luni în noiembrie”...