Aș bea ceea ce nu i s-a turnat nimănui
niciodată. Tu mă privești cu ochi vicleni,
de cucută. Vii de la fîntînă și
pe umăru-ți străveziu, de fată,
duci un urcior cu apă neîncepută.
Mă reped, însetat, să-l apuc
de o toartă, să vă trag înspre mine pe
amîndoi. Însă, cum îl ating – Doamne,
ce soartă!- apa se împreună cu lutul
și se prefac în noroi. Noroi am pe mîini,
pe piept și pe gură, noroi între fundul mării
și Ararat. Încep să plîng, mă redescopăr copil
ca și cum aș bea, înghițitură cu înghițitură,
apa în care am fost botezat.