trăiesc cu lemnele astea vechi
eu tac ele scârțâie
nu le înțeleg limbajul
de lemn orașul
se dezmembrează șurub cu șurub
copiii ca niște șobolani cu piele fină
intră în tuburi grosolane de canalizare
la schimb cu mirosuri neplăcute de viață

copacii s-au donat ridicolului de data asta
dezvelind goliciunea orașului
care tocmai se schimbă

impudică îl privesc chiar acolo
în originea lui
un lan de porumb și câteva colibe
tresaltă de poveste bătrânii își pun
pe ochi o măruntă mirare

vine o vreme când te întrebi
dacă ai băut cafeaua cu cine
dacă asta e fabrica la care lucrezi
și ăștia câinii care așteaptă un stăpân

povestești ce ai mâncat de la ce ți s-a făcut rău
te vaieți întruna obosești vorbind rar
îți tremură mâinile vocea inima dar nu simți nicio emoție
nicio fetișcană nu te mai impresionează cu părul ei ca niște rădăcini de îngeri

în timpul ăsta orașul vine spre mine cu propuneri indecente
niște ochi mari ca niște lumini de cinema noaptea
dezgropi iubirea
un buldozer
mă răscolește în inimă