adevărul din vin mă convinge să telefonez unui prieten; deseori la ore nepotrivite; ar putea fi ultima oară când ne auzim; gândul acesta îmi face rău. starea în care mai bine aș scrie decât aș vorbi. dar aș fi prea sincer; iar asta mă face să mă simt și mai rău; înțelegi prietene? în loc de autori am deveni personaje; ar fi ca și cum am înceta să mai existăm; prietenia ar fi pur și simplu ireală.

de fapt aș fi vrut să te întreb: De ce scriem? atât de insuportabilă să fie specia încât să ne dorim să fim altfel? și atât de mizerabil a o înmulți încât să uneltim întru operă? cât să mințim și să ne mințim? cât și ce valorează o ficțiune? știi… când m-am mutat aici am găsit în pod o cutie plină ochi de corespondență; iarna aprind focul scăzându-i din pagini.

noi nu suntem Joyce prietene; slăbiciunile noastre nu se vor preschimba în calități; oricât de buni am fi fost la matematici rezultatul va fi greșit; pentru că noi vom fi buni sau răi dacă și numai dacă vor scrie alții despre noi că am fost buni sau răi; altfel este ca și cum n-am fi fost; distanțele nu pot fi anulate cu un apel; minciunile lor nu vor fi mai sincere decât minciunile noastre.