Văd pe geam gheare de lună
și pe jos mârâie cioburi,
Iară mintea-mi rătăcește
printre gândurile sumbre,
Văd un vânător netrebnic,
ce se târâie prin scorburi
Și adună călăreții
sub pervazul plin de umbre.

Poate caută vreo vulpe,
că-s prea mulți acești mișei,
Doar aici sunt numai versuri
ieșite din călimară,
N-am averi și am ca armă
doar o foaie și-un condei,
Și o carte prăfuită
despre viața mea amară.

Teama îmi cuprinde mintea
și-ntunericul coboară
În odaia-n care arde
un opaiț vechi pe masă,
Peste tot dansează umbre,
călăreții mă-nconjoară,
Părăsit de-o-ntreagă lume
simt o gheară ce m-apasă!

– Vreau să mă lăsați în pace,
voi stihii de prin adâncuri!
Chiar de-am petrecut o viață
mai am multe să vă spun,
Vreau să-mi dați copilăria,
când zburdam desculț prin crânguri
După visele ascunse,
vreau să mă clasați nebun!

– Cin’ te crezi de ne spui nouă,
ca să te lăsăm în pace!
Ia! privește tu afară,
ca să-ți vezi copilăria,
Cum o furișează luna
țintuind-o-n mii de ace,
Printre crengile hidoase
asta-ți este nebunia!

Și ce forfotă ciudată!
Luna parcă-mi intră-n casă,
Văd pe ziduri viața toată
încurcată de-o sentință,
Și o mână nevăzută
pune un condei pe masă,
Iar pe fila ostenită
scriu o ultimă dorință:

– Vreau să mă lăsați în pace,
voi stihii de prin adâncuri!
Chiar de-am petrecut o viață
mai am multe să vă spun,
Vreau să-mi dați copilăria,
când zburdam desculț prin crânguri
După visele ascunse,
vreau să mă clasați nebun!

Noaptea își înfige colții
peste mintea mea nebună,
Când o cucuvaie strigă,
prăpădită printre scorburi,
Și înfășurat în umbre
printre ghearele de lună,
Am privit năuc, în urmă,
spre-un nebun ce-adună cioburi.

Emil-Dănuț Gabăr

București, 21 martie 2011