cândva împărțeam aceeași fântână și unde concentrice,
am răzbătut din adâncuri izvoare gemene de apă vie,
împrăștiam amândoi aceiași stropi de ploaie,
în urma noastră înfloreau macii
împreună am ars atât de intens de fiecare dată,
încât ne-am consumat viața ce ne-a fost dată
mult prea devreme

și tot ce va urma să trăim, vom trăi separat,
vor fi repetări la scară nano a ceva ce am avut deja amândoi,
vom curge în direcții opuse: eu în dreapta, tu în stânga,
în timp, vom ajunge să purtăm atât de multă apă moartă în noi,
că nici un pribeag însetat nu va mai avea curaj să ne guste,
trecutul va deveni o poveste, pe care cu siguranță o vom uita,
oricât am încerca să ne-o spunem unul altuia, atât de des
cuvintele au între ele un spațiu infinit, se rătăcesc, la fel și noi doi,

acum, când tu ești ploaie, eu devin lacrimă,
așa mai reușim să ne întâlnim, doar pe obrajii îndrăgostiților,
pentru că n-am știut cum să ne-mpărțim exact la doi
o melodie fredonată-n surdină e fotografia noastră,
e tot ceea ce-am putut avea împreună,
singurul loc în care te pot vedea și-n care te aștept
să vii să mă cauți și să mă întrebi încă o dată