de plânge luna peste frunze sau soarele se-ascunde-n crizanteme
un fel de urlet se aude și mi se scurge printre vene.
un fel de haită se ivește pe dealul flămânzit de noapte
și umbra ei înmărmurește și glasul ei aduce-a moarte.

el, lupul-rege, se desprinde din haită ca și o nălucă
se-nvârte printre măcieșuri, de poale timpul îl apucă,
și-aruncă colții-n carnea florii și o jupoaie de pe oase
adio, miros de copilă! A trupuri de femeie amiroase.

parfumul se ridică peste aștri și aștrii tremură de frică:
că-n beznă a căzut o steauă și frântu-și-a și o aripă
iar lupul bântuie pe dealuri, oriunde el se tăinuiește
și dacă nu găsește-o stână? și dacă steaua o găsește?

e trist. și spaima se răsfrânge peste lume
dar clopotele nu au limbă și muții nu au rugăciune.
e frig și toamnă e, și miez de noapte și ... o haită
copii fără de crez la colțuri de secunde îi așteaptă.

și trist poetul opintește dealu-n spate spre-a dimineții abatoare
că cică zorii fac dreptate și pentru un viol de floare,
dar amețiți sunt și călăii desprinși din cheful de-ntuneric –
lumina amețită e de-o haită și de un lup cu râs veneric.