Despre imaginarea culorilor

Au existat oare
acei codri de aramă
pe care i-a privit poetul?

Sau doar am crezut eu
adormind cu capul pe lemnul băncii
când eram
în clasa întâia de liceu
și profesoara
ne citea
o scrisoare pentru
totdeauna.

Ce este bine?
Să visezi codrii din poezie, într-un mare vis
sau să îi cauți în spațiul minții
despre care nu s-a aflat unde se ascunde,
în cap, în cuvinte sau în copacii
din acei codri, numiți a fi lucruri.

Ce întrebare! Despre ce este sau nu este bine?

Am în mintea mea un tabel al culorilor
și în coloana a treia, primul rând, găsesc
verdele,
pentru a-mi imagina copacii din codri
iar mai jos găsesc albastru,
pentru a desena cerul de deasupra.

Dar tresar prin somn
pentru că în tabelul din mintea
mea lipsește culoarea aramei
și într-un mic coșmar
caut acum
culoarea argintului.

Dar de ce atâtea griji!
Acei codri au fost de mult tăiați,
și trimiși la export.
Nu mai există.
Culorile de aramă și de argint
nu mai există.
Nici cerul nu mai există
pentru că de multă vreme
l-au acoperit norii.

S-a făcut acea liniște,
a codrilor lui Eminescu.