timpul ăsta vine de undeva dintr-un loc în care
eu nu am mai fost decât înainte de a mă fi născut.
mă ajunge din urmă cu un sentiment aparte
în scheletul căruia intră praful, dar și mireasma stelară,
când prematur zambilele dau în floare lângă gleznele mele
contorsionate și albe ca o cochilie din fildeș. acolo
îmi depun surâsurile, neliniștile, solitudinile interferențele,
lângă gleznele mele tainic-sfios vorbitoare într-un pas încremenit,
atunci când tu te aplecaseși să mă cunoști (și) altfel.
timpul ăsta are un glas al lui care prinde. nu mai eliberează.
când mi-a pătruns simțurile, am ieșit din mine:
de deasupra nu eram decât o umbră relativ fosforescentă
pe lângă care se perindau și alte asemenea umbre într-un ritm
aproape identic, inconfundabil. văzut din afară, trupul meu
se unduia cu obstinație către al tău. nu voia să-și păstreze calea.
alcătuiam cercuri concentrice și ne îmbălsămasem mâinile
pentru a nu cădea încă – luturi grele – în țărâna arsă.
.... și totuși timpul ăsta ne înserează în mod constant fețele:
ne e din ce în ce mai greu să înflorim, să ridicăm aripi.
acolo, în creștetul lui, păsările roiesc precum viespile,
inciziile lor lasă urme în minuscule palme scrutând paradisuri