Fără speranțe peregrinez în toi de vară spre Assisi,
Pe drumuri pustii și neumblate, pribeag solitar,
Urc Apeninii inundați de praf și sudoare.
Privesc în voie, liber: chiparoși, ce străjuiesc palate de-altădată,
Acompaniat de țârâitul de cicade, ce tulbură liniștea portocalie
De lanuri aprinse de porumb, vâlvătaie pălălie,
Pe culmi arse de mirajele unui atotputernic soare,
Măslinii mă îndrumă, pinii mă cheamă, pietrele îmi vorbesc,
Păsările cerului mă îndeamnă spre catedrală; sub bolta unui cer de lapis
Pășesc mereu, lăsând în urmă-mi păcatele, stane de sare,
Spre a obține o limpezire a destinului mânuit de puteri potrivnice.
Umil pășesc în casa ta, cu capul plecat, nu cutez a ridica ochii,
Nu îndrăznesc a-mi deschide păcătoasa gură,
Ci, negrăitor, cerșesc, să-mi faci și mie dreptate...