Eu sunt ateu, dar nu mereu,
Doar când privesc cu ochiul minții
Aproape tot ce mă-nconjoară,
Așa cum biata căprioară
A mai privit după rateu.

Eu sunt născut ca o ființă
Sau ca un fel de aluat,
Nu sunt femeie, nici bărbat,
Și nu-mi displace vreo credință
Când sunt beat.

M-am comportat și ca ascet,
Mișcând din când în când privirea,
Și cuprinzând nemărginirea,
Mă regăseam la fel de drept ca un ecou.

Nu sunt erou, sunt doar o umbră
Sau doar o amintire sumbră,
A câtorva perechi de stele
Ce mi-au căzut aproape-n dar, de undeva.

Eu sunt ateu, dar nu mereu,
Doar când o ucigașă roabă
A necuprinsului infern,
Se descotorosește-n grabă
De pruncul său,
Un pic matern.

Sunt credincios, dar nu credința
M-a zămislit ușor, ușor,
Ci doar o ață și-un fuior,
Lucrate-n taină de-o ființă.

Deci nu-s ateu așa, de tot,
Ci mai degrabă o lumină,
Văzută noaptea fără vină,
De cineva necunoscut, nicicum pervers, nici idiot.

Vă mulțumesc acum, degrabă,
Căci mă reped la așternut;
Nu-s obosit, ci doar tăcut,
Și din tăcere mi se-njgheabă
O rugăciune...la trecut.