pasărea s-a ghemuit sub aripi
cerul în freamătul lor
de-acolo ploile acoperă


rănile țărânii
tristețea fiului omului


lumina... lumina... lumina...
poem peregrin
încrustează în palme albe
linii călătoare
mai lungi
mai întunecate
mai ale mele
mai ale lui...

sufletul devine câteodată o cergă bătrână
prin orificii ornate
intră chemări
de mai de sus
când lămpile se aprind
pasărea ia foc
în fulgerul ei
ochi de heruvimi îndrăgostiți

mâinile au fețe lungi-lungi
ca surprinse de treceri neașteptate
într-un creuzet luna își acoperă tâmplele
un păstor adună turmele
prometeii s-au autoflagelat

timpul răsuflă
pe umeri alunecă
spre măduvă
în ceasornicele din stern

tresar

cerul se ghemuiește
într-o pagină albă
peste el mână de copil
suav
înalță pistiluri sub aripi
paradisul șoptește
urechile sunt pentru auzit



dă-mi aripile tale pasăre-cer... dă-mi-le... dă-mi-le...