este desigur una din zilele acelea în care
Dumnezeu te ghicește prin gardul înalt
îți simte răsuflarea ieșită din plămânii
pe jumătate extirpați
incapabili să suplinească un întreg
înțelege tremurul ochilor goi
glasul șchiopătat ce nu mai poate străbate
dincolo de sternul închis ca un cavou
tu și cu tine

te strigă

te ia de mână

îți suflă în obraji

încapi în palma Lui deschisă
ca într-o arcă
inima reîncepe să bată
mai întâi în surdină
glas timid de îndrăgostit
un clopoțel
odă bucuriei
zăpezilor de altădată
polilor opuși doar formal
năzdrăveniilor unui drăcușor de copil
o toacă
urcă în cochilii minuscule de melci
simfonia cerului
la agapă
iarba dezgroapă glezne
așază câte o pereche de aripi
uiți mersul împleticit
neiubirile
serile în iatacul singurătății
de vorbă cu umbrele alungite
ieșind fantomatic din scheletul pereților moi

nu-ți mai este frig

când ei se adună să te conducă
chipul tău păstrează zâmbetul împăcării
ce bine că gardul n-a fost chiar atât de înalt...